credeam ca-mi este usor sa vorbesc dupa atatia ani. credeam ca pot sa ajut, ajutandu-ma pe mine. credeam.
dar, nu e asa. dupa ce am scris prima parte, o deznadeste cumplita m-a apucat. ea, e acolo, tot timpul dupa ce ti se intampla una ca asta. doar din cand in cand se trezeste si ma rascoleste cumplit.
am nevoie de timp ca sufletul sa se adune si sa gaseasca o putere- cred ca divina- ca in mine parca n-a mai ramas mai nimic.
cu sabia deasupra capului esti in fiecare zi, in fiecare noapte. nu e vorba de fatalism, este vorba de incertitudine. este vorba de o simpla celula, care sta ascunsa, care se supara intr-o zi si pleaca la plimbare. si nu stii. cand nu stii ce stie ea sa faca, e mai usor-din nestiinta, te inhami la drumul la care m-am inhamat eu atunci in ‘95, dar cand drumul iti este cunoscut, si nu numai, este anevoios, sinos si fara certitudine, atunci nu-l mai vrei sa-l faci vreodata!
timp.
