Prima intrebare pe care ti-o pui, e, daca vrei sa-l faci, daca ai pentru ce. Te scufunzi intr-o mare de sentimente. Intre instinct de conservare si lehamitea unei existente. Stai si te gandesti. O intorci de pe o parte pe alta, o rasucesti. Iti faci calcule, gasesti motivatii, pro si contra, pentru ambele variante. Oricum, gandesti fara sa crezi, pentru ca capul ti-e plin de speranta greselii in analizele tale. Si refuzi sa crezi multa vreme, ca e vorba despre tine. Cu toate semnele fizice existente, astepti sa se retraga, nu, e doar un vis care nu ti se intampla tie. Nu e real. Astepti sa te trezesti.

Incetul cu incetul accepti. Durerea nu te lasa, dimpotriva se inteteste, te macina. Simti cum in tine boala, e ca un vierme flamand, care se hraneste cu trupul tau, cu tine. Incet incet te epuizeaza, te stoarce de puteri. Gemi, de durere fizica si sufleteasca. Nu, nu poti da nimanui durerea ta, nici macar nu poti arata dimensiunea ei.

Am fost multa vreme pe muchie de cutit. Atunci cred ca am murit prima oara. Sufleteste am murit. Sau cel putin asa credeam, atunci. Evolutia lucrurilor mi-a demonstrat ca atunci eram doar in coma. De murit, am murit pe dinauntru un pic mai tarziu.

In mintea mea suna doar o intrebare: Vreau sa traiesc? Ha, cine crede ca e usor sa raspunzi, ca e de la sine inteles raspunsul afirmativ, se inseala! Amarnic!

Te gandesti la de toate. La existenta ta, la multumirile tale. La viitor. Daca ai la ce. Momentul in care sa abandonezi tot, a venit. Nu e vorba de curaj, curajul sta in fiecare dintre noi, numai disperarea nu e suficient de mare, ca sa il pui la treaba.  O pace sufleteasca si o seninatate te inconjoara. Iti hotaresti momentul sortii, hotarate. Viitorul apropiat este opac, stii doar ce este durere, chin, incertitudine. Ce altceva poate fi operatia? Si mai ales dupa, iar dupa, dupa…crezi ca-i terminat? Nu! Incepi lungul drum al incertitudinii, pana la moartea aia reala, cand ti-a fost data.

O intamplare mi-a dat de gandit si mai mult. Am primit o mostenire. Niste bani. Suficienti cat la vremea aceea sa cumpar 2 apartamente. Problema materiala era rezolvata. Pentru ce, insa? Am stat cred ca o zi intreaga privind la bratele pline de bani si la sanii mei plini de tumori. Schimbul nu putea fi facut. Sanatatea nu primea bani. Nici Dumnezeu. De atunci nu mai am nici o consideratie pentru bani. Efemerul mi s-a perindat prin fata ochilor mai concret decat oricand. Eu, am vazut atunci ochii mortii razand la mine. La mine si la oricare dintre noi. Am stat fata in fata cu ea. Am infrunta-o. Am sfidat-o. Mie chiar nici nu-mi pasa. Am vrut s-o prind de mana. S-o trag eu spre mine. Dumnezeu atunci a alungat-o. Mi-a dat gandul ca poate fi si altfel decat a fost pana atunci. Si mi-a promis ca ma ajuta. Mi-a furat mana indreptata spre Moarte si mi-a prins-o El.

Credeti ca e nebunie? Nu. Nu e. Cand  nu mai ai nimic de pierdut, atunci logica si cerebralul sunt limpezi. In plus boala face ceva trupului. Sau poate trupul in lupta lui cu boala deschide usi spre alte lumi. Mie mi le-a deschis. Larg. Si de atunci, ele au ramas intredeschise. Pentru ca am invatat sa convietuiesc cu ea, incertitudinea unei boli in stare latenta.

3 luni de zile mi-au trebuit. 3 luni in care sa ma gandesc daca merg inainte sau raman aici, ancorata de o boala pretext. Nu-mi aduc aminte de sentimentul disperarii, insa il simt in continuare pe cel al linistii, resemnarii, impacarii.

In toata aceast perioada am fost la bioenergeticieni. Stiam ca e timp pierdut. Stiam ca nu de ei depinde. Stiam ca nu asa se rezolva. Dar ma faceam ca fac, ca eu sa-mi limpezesc gandurile.

Vreau sa traiesc sau sa mor? Ce vreau?

dar, nu e asa. dupa ce am scris prima parte, o deznadeste cumplita m-a apucat. ea, e acolo, tot timpul dupa ce ti se intampla una ca asta. doar din cand in cand se trezeste si ma rascoleste cumplit.

am nevoie de timp ca sufletul sa se adune si sa gaseasca o putere- cred ca divina- ca in mine parca n-a mai ramas mai nimic.

cu sabia deasupra capului esti in fiecare zi, in fiecare noapte. nu e vorba de fatalism, este vorba de incertitudine. este vorba de o simpla celula, care sta ascunsa, care se supara intr-o zi si pleaca la plimbare. si nu stii. cand nu stii ce stie ea sa faca, e mai usor-din nestiinta, te inhami la drumul la care m-am inhamat eu atunci in ’95, dar cand drumul iti este cunoscut, si nu numai, este anevoios, sinos si fara certitudine, atunci nu-l mai vrei sa-l faci vreodata!

timp.

vremurile erau de asa natura, ca nunta era bine s-o faci intr-un cadru restrans. pe langa asta, sotul meu, nu era botezat. o alegere, a unor parinti marcati de un preout in familie, bunicul.

n-am facut nunta, am facut doar o simpla petrecere in curte. am tanjit multa vreme dupa, rochia alba de mireasa si dupa Binecuvantarea Lui. nu mi-a dat-o. pentru ca, nu i-am cerut-o. toate erau impotriva dorintelor mele. si am urmat calea aleasa de altii.

luna de miere, care toata s-a desavarsit in saptamana de miere, a fost amarnica, dar a fost inceputul. 7 zile, 7 nopti, in care, in peisajul minunat al Poienii Brasov, am facut pe medicul. medicul sotului meu. ba la o unghie incarnata, ba la o zgaraietura,ba avea palpitatii.

daca, facusem dragoste pana atunci? facusem. putin. intr-un fel mai altfel…adica cu emotii, mari. pentru ca vorbea despre hipersensibilitate. iar eu l-am crezut. si am mai crezut ceva, ca ma iubeste, ceea ce n-am gresit prea mult, si ca ma respecta, aici, gresala a fost suprema.

am crezut ca ma respecta, ca e om cinstit si temperat, echilibrat, de aceea nu vrea sa profite, inainte. din aceste ganduri, l-am apreciat, m-a facut sa-l iubesc.

respectul unui barbat pentru o femeie, o femeie frumoasa, imi era ceva necunoscut. toti  pe care ii cunoscusem, mi-au demonstrat, ca nu pe mine vroiau sa ma cunoasca, ci vroiau sa cunoasca trupul meu.

asa m-am casatorit. plecata dintr-o iubire vanduta, am intrat intr-o casnicie ratata.

ne-am intors acasa, dar lucrurile nu s-au imbunatatit, dimpotriva, timpul se scurgea agale, corpul meu, de femeie tanara, isi cerea drepturile. nervozitatea, imi era partenera de viata ca si el. in plus, si o soacra.

am fost in numele lui la toti doctorii cunoascuti, refuzam adevarul. istoria familiei, incepusem s-o cunoasc, refuzam adevarul. m-am batut pentru a indrepta lucrurile, 2 ani de zile, apoi m-am resemnat. am decazut.

violenta domestica, in forma ei parsiva, de indobitocire, psihologica, se instalase. m-am transformat fizic, am luat proportii ca orice gospodina, cu 10 copii, dar eu nu aveam nicunul si nici nu exista perspectiva de de a avea candva vreunul.

de ce-am ramas? simplu. nu aveam unde a ma intoarce. un divort, gura lumii si o generatie cu prejudecati, m-au pus in ipostaza de a ramane pe loc. oricum, era prea tarziu. prea tarziu mental vorbind.

ajunsesem sa cred ca sunt urata, ca sunt proasta, si ca altul nu m-ar fi luat in veci. ajunsesem sa cred ca de el depinde existenta mea, ca eu  eram o nulitate. daca asta nu era violenta psihologica, atunci ce putea fi?

trezirea la realitate…ce-a mai dura metoda, pe care viata ti-o poate arata!

mai 1995. aveam 27 de ani . trecusera anii, 6 ani de casnicie. eram la mare. si pentru prima oara, in viata mea, intr-o conjunctura favorizanta, am facut top-less. pentru o zi. mi-a fost rusine, am avut sentimente contradictorii, cu toate ca cele din jurul meu, erau cel putin tot atat de dezbracate ca si mine, nu m-am impacat. n-am rezistat decat cateva ore. atat. a fost deajuns. ceva ce deja fusese in mine, a asteptat semnalul, pe care eu, l-am dat. in cateva ore. poate 2, poate 3.

din aceea seara, a inceput. INCEPUTUL.

sanul drept, a inceput sa-mi creasca, repede, mult, dupa 3 zile, cand am fost nevoiti sa ne intrerupem concediul, deja era dublu…si rosu, foarte rosu.

am ajuns la Bucuresti. dureri. mari. nu puteam sa fac nicio miscare fara sa nu simt durerea intepatoare.

doctori.

sanul meu drept era vinetiu, pe el se reliefa o tumora, mare de 7 cm, inauntru, nu stiam inca.

sanul stang, a inceput si el. la fel. fara insa, sa creasca tot atat de mult. apoi, si el s-a inrosit si s-a invinetit.

doctori. palpari dureroase, dat din cap a amaraciune…intrebari…cati ani ai??? 27, raspundeam. apoi oftaturi si remarci, de genul: asa de tanara! vizual nimeni din cei patru doctori nu mi-a dat speranta. niciunul.

panica. s-a instaurat.

au inceput apoi, analize dureroase.

Doamne, cred ca mamograful a fost inventat de un barbat!!!!o femeie n-ar fi inventat asa ceva! este un obiect de tortura! mai ales cand in ghearele lui iti prinde o tumora.

stiam ca este necesar, cum stiu si acum, m-am impacat cu el. trag aer in piept si ma pregatesc. nu dureaza o vesnicie!

rezultate. pozitive. aveam cancer.